Prologul, Suferința, Neliniștea, Disperarea , Cei trei Cerșetori și Epilogul. Este terapia cinematografică propusă de către regizorul danez Lars von Trier în filmul care a stârnit cele mai multe controverse anul acesta la festivalul de la Cannes, Antichristul. Acesta este dedicat regizorului rus Andrei Tarkovsky.
Asemenea unui roman, însă pus pe peliculă, patru capitole pline de forță și conflict interior limitate de prolog și epilog, toate anunțate cinefilului printr-un desen cu creta, marchează jucauș secvențele ascensionale de durere și demonism ale unui cuplu. Actorul, Willem Dafoe, este terapeut, iar actrița, Charlotte Gainsbourg joacă rolul unei scriitoare de cărți despre discriminarea femeilor.
Pe acorduri sublime, înalte,în tușe de alb și negru, un el și o ea își încleștează trupurile într-o scenă pasională de dragoste sub privirile inocente ale unui copil. Băiețelul cu figură angelică reușește să se cațăre pe pervaz și într-o secundă cade precum un fulg de nea în puritatea zăpezii de afară simultan cu mama sa, care cade în pacatul carnal.
Depresiile, teama și labilitatea psihică a mamei survin imediat după incident, iar tatal incepe să le trateze. Urmează sesiuni de hipnoză, psihanaliză, in urma cărora el încearcă sa stabilească piramida lucrurilor care o inspăimîntă pe ea. Pleacă împreună în pădurea Eden, la o cabană, unde speră să se regăsească pe ei înșiși și dragostea lor, însă ajunge să fie victima iubitei. Natura malefică a femeilor pe care aceasta a descoperit-o din documentele citite îi tulbură gîndirea și ajunge de necontrolat. Cele mai multe scene subliniază contururile corpului uman, fizionomia actorilor, lipsind orice accent de inhibiție.Simbolul celor trei cerșetori, care sunt trei animale, un corb, o vulpe sfîșiată și o căprioară, care stă să nască un pui mort sunt recurente în film și apar, după o credință falsă a femeii, atunci cînd cineva trebuie să moară. Astfel ajunge să își rănească partenerul și să regrete ulterior. Prim-planuri de o sexualitate devoratoare și brutală uneori îi prezintă pe cei doi, din a căror nebunie, scapă doar unul, el.
Ca intr-o simetrie realistă, într-o imagine gri, el alege să își vadă iubita cum se scurge la picioarele sale, fără suflare, pe muzică de Handel. Pleacă din pădure, urcînd dealul alături de alte sute de femei, apărute de nicăieri și este nevoit să înceapă să se trateze.
Filmul ar putea fi văzut ca o reinterpretare modernă, provocatoare a poveștii din Grădina Edenului, în care Adam nu e nici pe departe pur, iar Eva o naivă și în care iubirea nu ucide, ci se lasă ucisă de rațiune.